Călătorie în timpul pandemiei

Intr-o zi însorită de vineri am plecat spre Piteşti pentru a realiza primul nostru job-report după aproape 3 luni de pauză forţată. După două luni de carantină aproape totală, după încă o lună de mers la birou odată pe săptămână cu declaraţie, mască şi înotând efectiv în dezinfectant, prima ieşire din Bucureşti mi s-a părut ca o chintesenţă a libertatatii redobândite!

Până şi Loganul destul de încercat de timp cu care am mers a prins 160 km/h pe autostradă, performanţă pe care nu o mai realizase până atunci! Am făcut o oprire la OMV-ul de până în Piteşti pentru o cafea. În benzinărie, majoritatea dintre noi eram cu mască. Pentru cine intră fără mască, fetele de la casă strigau aproape într-una “vă rugăm, puneţi-vă masca!” Cât timp am stat noi la coadă pentru cafea, cel puţin de câteva ori am auzit rugămintea fetelor. În timp ce stăteam la coadă, văd domnul din faţa mea că se îndepărtează şi se uită insistent la mine. Prima dată am crezut că aşteaptă pe cineva, însă nu, continua să mă fixeze. Mă uit la el şi începe:
- Vă rog să păstraţi distanţa de 2 m, spuse el către mine.
- Îmi cer scuze, încă nu m-am obişnuit cu protocolul, spun eu şi fac un pas înapoi. Iniţial fusesem la cam jumătate de metru de el, distanţă pe care a mărit-o imediat el, făcând pasul înainte, pentru a se depărta de mine. Distanţa s-a mărit şi mai mult când am făcut şi eu pasul în spate, aproape lovind persoana care era în spatele meu. Senzaţia a fost ciudată, ca de respingere, combinată cu o conştientizare a unei proceduri încă neînrădăcinată în interior.

Între timp colegul meu ajunge lângă mine cu do uă sticle de apă şi aude dialogul. Face o glumă inocentă, însă negustată de domnul, care păstra distanţa insistent. Ulterior domnul a plecat, noi ne-am dus să ne bem cafeaua. Afară era soare, puţin răcoare, câmpul mirosea a verde, cheful de viaţă revenea, odată cu sângele în obraji. Am uitat instant de domn, de dis tanţă, de măşti şi de viruşi. Cappucino-ul av ea un gust incredibil de aromat, augmentând acel sentiment de libertate. Ce puţin ne trebuie pentru a simţi c ă trăim, nu? Ziua a zburat pe negândite iar în urma ei a rămas un sentiment de început de normalitate. Altă normalitate.

Cele bune,
Cornelia