Prima zi la birou, după starea de urgenţă

Din 10 martie am început să lucrăm de acasă. Mersul la birou, care câteodată era obositor, plictisitor şi repetitiv, a devenit după nici două săptămâni de lipsă, subiect de dor. Nici nu se terminase luna martie şi noi deja suspinam de dorul cafelei “de firmă” făcută de colegul nostru Eugen, de plăcerea de a fi împreună, de a glumi şi a râde, poate şi de a face haz unii de alţii din când în când, hazul care vine la pachet atunci când faci parte dintr-o echipă, atunci când colegii îţi devin şi prieteni şi când biroul devine a doua casă şi familie.

Pe 5 mai a fost prima noastră întâlnire la birou, am fost prezenţi aproape în formulă completă. Am nimerit o zi însorită şi am profitat pentru a scoate masa şi scaunele în mica grădină şi am stat la aer. Ne lipsise atât de mult acest aer, după două luni de stat între patru pereţi.

Adusesem şi laptopurile cu noi de acasă, însă nu am reuşit să ne apropiem de ele. Am stat împreună, am râs, am vorbit, ne-am bucurat de gustul cafelei, am stat la soare. Am luat prânzul tot afară şi am continuat povestirile. Fiecare avea atât de multe de zis şi chiar când mai existau şi momente de linişte, era o linişte atât de plină – plină de bucuria de a fi în viaţă, de a avea planuri şi un viitor.

Viitorul stă sub semnul incertitudinii. Ce urmează? Nimeni nu poate spune cu siguranţă.
Atâta timp cât suntem sănătoşi şi doritori de a face, lucrurile se vor aranja.

Cele bune,
Cornelia