La începutul lunii martie eram cu un whiteboard plin de evenimente şi ne făceam planuri peste planuri, care unde şi ce vrea să facă în 2020. Pe 7 martie seara chiar am fost la un party de ziua femeii: lume, veselie, relaxare. 10 martie a fost pentru noi prima zi de work from home, ne gândeam că vom sta vreo 2-3 săptămâni şi trece şi nebunia asta cu coronavirusul. Azi, pe 14 aprilie, când scriu aceste rânduri, avem deja peste o lună de stat acasă şi tocmai s-a prelungit starea de urgenţă cu încă 30 de zile, adică până pe 13 mai. După jumătatea lunii mai probabil vor începe să se relaxeze condiţiile de mobilitate, însă fiecare dintre noi va păşi cu teamă şi prudenţă. Va fi găsită până atunci formula de tratament optim, oare? Sau vaccinul mult căutat?
Am trecut personal prin două crize major e care m-au afectat la nivel profesional. Criza financiară din 2008 şi criza split de echipă din 2013. Ambel e au fost dure, din ambele am învăţat enorm. Însă nici una dintre acestea nu au avut ca idee esenţială un atac la sănătate şi viaţă. Nu numai a mea, ci a tuturor. Cred că ceea ce trăiesc şi trăim acum este, de departe, mult mai profund decât cele două crize trăite de mine până acum. Frica de moarte este frica ancestrală, viscerală, nimeni nu doreşte să moară. Fără sănătate nimic nu mai ar e sens, de aceea cred că această criză pune însăşi sensul vieţii în introspecţie, pentru fiecare. Acum avem timp să ne gândim, fiecare dintre noi, ce are sens şi ce nu, ce ne dorim cu adevărat şi ce nu, cine suntem, fiecare dintre noi, cu bune şi cu mai puţin bune.
Orice criză prin care trecem are câteva stadii. În urma par curgerii acestor stadii, fiecare din noi găsim noi repere, ne reinventăm din necesitate absolută (reinventare obligatorie, nu din dorinţă sau din moft), lucru care ne schimbă pentru totdeauna. La începutul fiecărei crize, primul stadiu este Zguduirea stării de fapt. La început de martie în România încă eram relativ relaxaţi, erau câţiva oameni pe stradă care purtau măşti, stocurile de hârtie igienică erau încă intacte, mergeam la birou în fiecare zi. Încă eram cumva în faza de negare. Urmează Punerea sub semnul întrebării a sistemului de referinţă, dispariţia reperelor. Începe starea de urgenţă declarată oficial, la televizor începem să vedem salvări şi izolete, ştiri de pe tot globul care mai de care mai demoralizatoare, oamenii cumpără mâncare şi medicamente ca pentru stare de război, începe work from home.
Perioada critică este întărită de următorul stadiu al crizei – Neîncrederea. Lumea începe să nu mai înţeleagă nimic, începe haosul, nimic nu mai este cum ştiam, fiecare dintre noi sigur s-a gândit cel puţin de câteva ori, ce ar fi dacă eu sau ai mei? şi s-a rugat cu siguranţă să nu fie printr e cei infectaţi sau chiar mai rău. Încep teoriile conspiraţiei, începe panica şi dezorganizarea în sistemul de sănătate românesc şi aşa şubred, încep infectările cadrelor medicale prinse nepregătite şi fără materiale de primă necesitate, afară se circulă pe bază de declaraţie, amenzi cât cuprinde.
Următorul stadiu al crizei este de Căutare a unei noi stări de echilibru, stadiu în care cred că suntem noi acum. Deja de o lună ne-am obişnuit cu munc a de acasă, am înţeles că este o luptă de gherilă pe termen lung cu virusul şi cu tot ceea ce implică acesta, fiecare s-a gospodărit cât a putut de bine şi a acceptat treptat că tranziţia va fi grea. Au început să apară la farmacii primele măşti chirurgicale (indisponibile săptămâni întregi), companii româneşti au început să producă măşti, combinezoane, dezinfectant şi sisteme experimentale de asistat bolnavii de Covid-19, companiile donează (am donat şi noi), spit ale se construiesc şi dotează în zile, ce nu s-a putut de zeci de ani, se poat e aproape instant. Încep însă şi concedierile în masă, fabricile îşi suspendă producţia, viitorul arată, dintr-o dată, să zicem mai puţin vesel.
Ultimul stadiu al crizei este Rescrierea regulilor jocului – definirea noului normal. Acum, prieteni, vom trăi şi vom vedea împreună care vor fi aceste noi reguli.
Sănătate şi răbdare,
Cornelia
